Constituţia României
Supplex Libellus Valachorum
Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţării româneşti datează din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc în Aşezămintele lui Constantin Mavrocordat, din 1740 şi 1743, şi în “Pravilniceasca condică” tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti. Norme juridice importante se întâlnesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimah din 1817 şi Legiuirea Caragea din 1818. Aceste din urmă reglementări vizau, însă, mai ales raporturile de drept privat. Pe planul organizării politice sunt de semnalat şi o serie de Memorii elaborate de reprezentanţi ai boierimii, care propuneau reforme politice sau chiar programe de organizare politică a statului. Asemenea Memorii au fost adresate Rusiei şi Austriei în 1721, iar în 1771, supuse atenţiei împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei. Se avea în vedere în special emanciparea deplină a Principatelor de sub dominaţia Porţii Otomane. În Transilvania, în 1791, din iniţiativa unor episcopi români, este adresată împăratului Leopold al II-lea al Austriei cunoscuta petiţie denumită Supplex Libellus Valachorum, prin care se revendica egalitatea naţiunii române din punct de vedere politic, cu populaţia de alte naţionalităţi existentă în Transilvania.
Memoriul “Cărvunarilor”
O importanţă deosebită o are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu, în 1821. Remarcabil este şi Memoriul “Cărvunarilor” din 13 septembrie 1822, pe care A. D. Xenopol l-a calificat ca fiind “cea dintâi întrupare a unei gândiri constituţionale în Ţările Române” şi “cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”. Nicolae Iorga consideră, la rândul său, că ideile cuprinse în Constituţia “Cărvunarilor” au contribuit la “regenerarea noastră naţională”. O opinie pozitivă cu privire la acest important document emite şi Dumitru Barnoschi, care estimează că “originile vieţii de stat moderne democratice se încheagă la noi în Constituţia moldovenească de la 13 septembrie 1822″. Deşi Memoriul “Cărvunarilor” a fost în cele din urmă înlăturat, din cauza opoziţiei unei părţi a boierimii, el conţine o serie de idei valoroase ce au marcat dezvoltarea constituţională ulterioară. De pildă, este de remarcat recunoaşterea statutului de independenţă a Moldovei, care trebuia să devină acelaşi ca pe vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din care urmau să facă parte şi boierii de rang mai mic, până atunci înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul mai prevedea garantarea dreptului de proprietate şi principiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Erau, totodată, inserate norme asemănătoare celor cuprinse în declaraţia franceză de drepturi cu privire la libertatea individului, erau garantate libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unor slujbe publice, menţionându-se că ocuparea funcţiilor trebuia să se facă “numai după meritul bunelor fapte şi după puterea vredniciei fiecăruia pentru slujba ce e să i se încredinţeze”. Dovedind o concepţie novatoare, Constituţia “Cărvunarilor” tindea spre restrângerea puterilor domneşti, încredinţând dreptul de conducere efectivă a ţării Sfatului obştesc, organ reprezentativ.
Domnul exercita, împreună cu Sfatul obştesc, puterea supremă în conducerea ţării, în condiţiile prevăzute de pravilă. Alte dispoziţii importante priveau organizarea finanţelor ţării, preconizând un control al Sfatului obştesc şi atribuţiuni specifice pentru vistiernic. În ceea ce priveşte administraţia, erau stabilite măsuri pentru sancţionarea abuzurilor funcţionarilor care îşi încălcau îndatoririle. În privinţa armatei se preconiza ca oştile ţării să nu poată fi recrutate dintre străini, urmărindu-se crearea unei armate pământene etc.
Aceste prevederi, ca şi numeroase altele, denotă faptul că proiectul de Constituţie a “Cărvunarilor” anticipează din multe puncte de vedere o dezvoltare constituţională modernă, ce avea să se producă mai târziu în Principatele române. Este drept că proiectul de constituţie conţinea şi unele neajunsuri, printre care lipsa unor prevederi care să garanteze traducerea în realitate a unor libertăţi nou introduse, conferirea Domnului a unor atribuţii destul de largi etc. Considerat, în ansamblul său, el rămâne însă unul dintre cele mai importante proiecte constituţionale din ţara noastră, care denotă preocuparea pentru alcătuirea unei constituţii moderne.
Regulamentele Organice
Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consfinţit o puternică influenţă a Rusiei în Principatele române. Cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Regulamentele organice integrează astfel proiectele anterioare de organizare a vieţii statale, iar sub acest nume modest, ele reprezintă, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată Constituţie.
Influenţa Revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările Române, unde aspiraţiile de unitate şi emancipare naţională, coroborate cu marile idei ale Revoluţiei franceze, s-au regăsit în documentele programatice ale Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.
Dorinţele partidei naţionale
În Moldova, “Dorinţele partidei naţionale”, document iniţiat de Mihail Kogălniceanu, propune un adevărat program de reglementări democratice, printre care: desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor personale sau acordate prin naştere, egalitatea tuturor în privinţa impozitelor, desfiinţarea robiei, a privilegiilor boierilor şi împroprietărirea ţăranilor, egalitatea drepturilor civile şi politice, adunarea obştească compusă din toate stările societăţii, domn ales din toate stările societăţii, responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor publici, libertatea individului şi a domiciliului, instrucţiunea egală gratuită pentru toţi românii, desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a bătăii, neamestecul domnitorilor în activitatea instanţelor judecătoreşti etc.
Proclamaţia de la Islaz
În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un caracter mai pronunţat, a fost adoptată la 9 (21) iunie 1848 “Proclamaţia de la Islaz”, acceptată la 11 (23) iunie 1848 de domnitorul Gheorghe Bibescu, sub presiunea maselor. Spre deosebire de “Doleanţele partidei naţionale din Moldova”, Proclamaţia de la Izlaz a avut nu numai forma, dar şi valoarea unui act constituţional, fapt ce o situează în fruntea actelor revoluţionare ale anului 1848.
În ce priveşte prevederile Proclamaţiei de la Izlaz sunt de semnalat independenţa administrativă şi legislativă, separaţia puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn responsabil pe termen de cinci ani, reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, instrucţiune egală, înfiinţarea unor aşezăminte penitenciare, crearea gărzii naţionale.
Moţiunea de la Blaj
În Transilvania se remarcă, în acelaşi an revoluţionar, “Moţiunea de la Blaj”, adoptată de adunarea populară de la Blaj la 4 (16) mai 1848. Acest document preconizează recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi democratice moderne, în concordanţă cu cerinţele epocii care se afirmau la acea vreme, egalitatea în drepturi şi foloase a bisericii române cu celelalte biserici din Transilvania, libertatea industrială şi comercială, desfiinţarea cenzurii şi libertatea tiparului, asigurarea libertăţii personale şi a libertăţii adunărilor, înfiinţarea de tribunale cu juraţi, înarmarea poporului sau constituirea gărzii naţionale, înfiinţarea de şcoli române în toate satele şi oraşele, gimnazii, institute militare şi tehnice, seminarii preoţeşti, precum şi a unei universităţi române dotate din casa statului, purtarea comună a sarcinilor publice şi ştergerea privilegiilor.
Convenţia de la Paris
Datorită unor împrejurări interne şi externe nefavorabile, Revoluţia de la 1848 din Ţările Române nu a reuşit să transpună în viaţa politică şi de stat aceste idei şi principii constituţionale, Ţările Române fiind nevoite să accepte hotărârile marilor puteri europene, concretizate sub forma Convenţiei de la Paris din 1858. Astfel, printr-un act internaţional, prin care s-a luat numai parţial în considerare voinţa poporului român manifestată prin rezoluţiile Divanurilor ad hoc, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situaţia politico-juridică a Principatelor şi reorganizarea lor. Pe baza Convenţiei de la Paris, care reprezintă de fapt o Constituţie venită din afară, se transpune pentru prima dată în practica noastră constituţională principiul separaţiei puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn şi Adunarea electivă, ambele lucrând şi cu participarea unui organ comun, Comisia centrală de la Focşani. Această Comisie centrală avea sarcina de a pregăti legile de interes general şi comun ambelor Principate, ocupându-se în mod special de codificarea legilor în vigoare şi de revizuirea Regulamentelor Organice, precum şi a legiuirilor cu caracter civil, penal, comercial şi de procedură.
Deşi a funcţionat o perioadă scurtă de timp (între 1858-1862), Comisia centrală are meritul de a fi elaborat un proiect de Constituţie, apreciat la vremea respectivă ca fiind “actul autonomiei ţării”, care a contribuit la pregătirea unificării politico-legislative a celor două Principate. Proiectul poate fi socotit Constituţia Unirii Principatelor, întrucât, încă din articolul al doilea, stipula că îndatorirea fundamentală a puterilor statului era de a “conlucra la desăvârşirea, întărirea şi apărarea unirii Principatelor într-un singur stat”.
Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Evenimentele care au dus la Unirea Principatelor Române au marcat încă o etapă în procesul formării instituţiilor moderne ale României. Din acest punct de vedere, trebuie menţionat Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde importante dezvoltări constituţionale. Prin urmare, trebuie reţinute consfinţirea ideii de bicameralism – prin crearea Corpului ponderator, care alături de Adunarea electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare – şi ideea că ocuparea unor dregătorii sau funcţii administrative este incompatibilă cu mandatul de deputat, cei care dobândeau asemenea funcţii nemaiputând face parte din adunările elective.
Statutul lui Cuza este considerat de mulţi autori prima Constituţie a României, deşi încă din preambulul acestuia se sublinia continuitatea şi legitimitatea Convenţiei de la Paris, care “este şi rămâne legea fundamentală a României”.
Perioada ascensiunii politice şi constituţionale a României nu se încheie o dată cu abdicarea, în februarie 1866, a domnitorului Al. Ioan Cuza; dimpotrivă, ea dobândeşte noi dimensiuni, prin adoptarea şi intrarea în vigoare la 1 iulie 1866 a noii Constituţii.
Constituţia din 1866
Constituţia din 1866 este inspirată din Constituţia belgiană din 1831, considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea consfinţeşte o serie de idei importante, printre care: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ, separaţia puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială, recunoaşterea drepturilor omului şi cetăţeanului.
Constituţia din 1866 a consacrat pentru prima dată în istoria vieţii noastre statale caracterul indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta numele oficial de România, aceasta în condiţiile în care ţara noastră se găsea încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin acest act fundamental, România realizează o adevărată deschidere, fiind primul stat constituţional al Europei de sud-est.
Constituţia din 29 martie 1923
Dând expresie noilor realităţi, întregirii ţării după Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29 martie 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât Constituţia din 1866 şi care a fost orientată nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii într-un stat de drept. Constituţia din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost proclamată o nouă constituţie, de tip corporatist, elaborată la iniţiativa regelui Carol al II-lea.
Constituţia din 1938
Constituţia din 1938 încerca să limiteze individualismul şi să dea întâietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În acelaşi timp, ea admitea proprietatea şi capitalul ca drepturi inviolabile, îndepărtându-se de la principiile Constituţiei din 1923, care recunoştea proprietatea ca funcţie socială şi revenind astfel la principiile Constituţiei din 1866. Constituţia de la 1938 concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobândeşte prerogative deosebit de mari. Această Constituţie a fost suspendată în vara anului 1940, ca urmare a evenimentelor care au dus la abdicarea regelui Carol al II-lea.
Actul istoric de la 23 august 1944
Actul istoric de la 23 august 1944, prin care se înlătura regimul de dictatură a mareşalului Ion Antonescu, deschidea posibilitatea renaşterii vieţii constituţionale a României. Dar împrejurările delicate externe şi interne în care se afla ţara, cauzate de presiunile sovieto-comuniste, vor conduce la lichidarea sistemului constituţional tradiţional românesc.
În perioada totalitarismului, în România au fost elaborate trei constituţii (în 1948, 1952 şi 1965), cea din 1965 rămânând în vigoare un sfert de veac, până la evenimentele din 1989.
Constituţia din 13 aprilie 1948
Constituţia in 13 aprilie 1948 reprezintă produsul tipic al aplicării în viaţa politică românească a doctrinei şi ideologiei comuniste, după modelul sovietic. Pentru prima dată în istoria vieţii politice şi parlamentare din România, prin actul constituţional din 1948 este înlăturat principiul separaţiei puterilor în stat, organ suprem al puterii de stat devenind Marea Adunare Naţională, faţă de care răspundeau toate celelalte organe ale statului. Constituţia din 1948 a marcat trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe monopartidism şi autoritarism statal, precum şi spre o economie centralizată şi dirijată politic.
Constituţia din 1952
Constituţia din 1952 definea mult mai precis baza politică a statului “democrat-popular”, fundamentată pe dictatura proletariatului, stipulând expres căror clase sociale le aparţine puterea de stat şi indicând modalitatea de exercitare a acestei puteri prin “realizarea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător îl deţine clasa muncitoare”. Forma politică prin care se exercita această putere era reprezentată de organele statului, sistem ce avea o construcţie piramidală, ierarhizată şi centralizată, în vârful acesteia situându-se Marea Adunare Naţională, ca organ suprem al puterii de stat.
Constituţia din 1965
Spre deosebire de constituţiile socialiste anterioare, Constituţia din 1965 consacră şi fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei unice formaţiuni politice, reprezentată de partidul comunist. Nerecunoscând principiul separaţiei puterilor în stat, actul fundamental din 1965 nu a reuşit să încorporeze nici una dintre tradiţiile constituţionale româneşti în materie de legislaţie şi de aplicare a acesteia în funcţie de organele şi instituţiile îndrituite să o facă. Activitatea de elaborare a legilor va fi preluată de către Consiliul de Stat, “organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă”. Modificarea cea mai spectaculoasă a Constituţiei din 1965 se produce în martie 1974, când se introduce funcţia de preşedinte al republicii, care cumulează o multitudine de atribuţii transferate de la forul legislativ suprem şi de la cel administrative central.
Constituţia din 1991
Constituţia din 1991 reprezintă cadrul legislativ fundamental pentru organizarea şi funcţionarea statului şi societăţii româneşti pe baze democratice. Ea consacră reinstaurarea democraţiei constituţionale în România, creând premisele pentru afirmarea unui regim politic pluralist.
(Sursa : forumconstitutional.ro)
Prezentul studiu a fost elaborat în cadrul Direcţiei pentru informare parlamentară de către expert Mihaela Georgescu, pe baza următoarelor lucrări:Eleodor Focşeneanu, “Istoria constituţională a României 1859-1991″, Angela Banciu, “Istoria vieţii constituţionale în România (1866-1991)”, Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu şi Georgeta Duculescu, “Crestomaţie de drept constituţional”, vol.I.
